Cine l-a ucis pe MIHAI EMINESCU?

Joker
Read Time23 Minutes, 10 Seconds

O serie de specialişti

în literatură şi de critici literari susţin că poetul Mihai Eminescu a fost asasinat.

Aceştia spun că, practic, uciderea lui Eminescu a fost lungă şi agonizantă pentru poet.

Eminescu a fost scos brutal şi umilitor din viaţa publică şi apoi otrăvit ani la rând cu mercur.

Cei care au comandat moartea lui Eminescu ar fi fost înalţi demnitari de stat, deranjaţi de activitatea poetului la ziar.

https://www.youtube.com/watch?v=0sUxpE6LTqI&t=3s

Ultima variantă este susţinută din ce în ce mai des, mai ales după 1990, de tot mai mulţi specialişti sau amatori de literatură sau eminescologie.

Mai mult decât atât, aceştia spun că există numeroase contradicţii între rapoartele medicale ale vremii, mărturii ale contemporanilor şi chiar însemnări ale poetului, privind starea sa de sănătate şi diagnosticele puse.

Articolul continua dupa recomandari (p)

Totodată, un argument puternic folosit de susţinătorii asasinatului a fost dorinţa mai-marilor vremii de a-l îndepărta definitiv pe incomodul gazetar Eminescu sincer;

patriot şi, pe deasupra, suficient de înzestrat pentru a provoca căderea Guvernului sau chiar războiul.

Principalii susţinători ai ipotezei linşajului social şi fizic sunt specialiştii Theodor Codreanu, critic literar şi autor al lucrării

„Eminescu-drama sacrificării”, dar şi profesorul doctor Nicolae Georgescu.

Eminescu, otrăvit cu mercur Una dintre ipotezele privind moartea poetului este intoxicaţia cu mercur, tratament în acea perioadă pentru sifilitici.

Totul începe însă cu diagnosticarea acestuia de către medicii vremii.

Începând cu 1883, poetul Mihai Eminescu a fost declarat nebun, dat afară de la ziar, îndepărtat din orice funcţie publică şi internat în diferite sanatorii.

Medicii vremii din România spuneau că suferă de sifilis, unii spuneau că este congenital, alţii – că este dobândit. În schimb, medicii vienezi care l-au consultat au dat un alt diagnostic:

sindrom maniaco-depresiv.

Diagnosticul clar al poetului Mihai Eminescu a fost pus după metode moderne de specialiştii de astăzi în medicină, neuropatologie şi psihiatrie, bazându-se pe rapoartele medicale arhivate, simptomatologice şi diverse mărturii.

Din punctul de vedere al specialiştilor, Eminescu a fost diagnosticat greşit cu sifilis.

Practic, poetul nu suferea de boli venerice.

 „ Profesorul doctor Călin Giurcăneanu anulează din start ipoteza sifilisului ereditar, apoi a celui congenital.

Se poate vorbi la Eminescu de o ereditate doar în sfera neuro-psihică (Harieta a avut parapareză, doi fraţi s-au sinucis, o soră a avut  un fiu paranoic).

În privinţa sifilisului congenital, semnele apar până la 20 de ani. Mama lui Eminescu a avut doisprezece copii, or sifilisul congenital permite cel mult un nou-născut viu.

În ceea ce priveşte sifilisul dobândit, pentru ca să intre în faza terţiară, Eminescu ar fi trebuit să aibă manifestări ale sifilisului primar, apoi ale celui secundar;

caracterizat prin rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefrită cauzate toate de septicemia treponemică“,

se arată în lucrarea lui Nicolae Constantinescu, „Bolile lui Eminescu-adevăr şi mistificare“.

Maniaco-depresiv din cauza muncii extenuante la ziar şi a problemelor financiare

A fost însă confirmat, în special de neuropatologul doctor Ovidiu Vuia, diagnosticul medicilor vienezi şi anume sindrom maniaco-depresiv.

Această tulburare s-ar fi instalat din cauza muncii extenuante de la „Timpul”, dar şi din cauza problemelor financiare ale poetului.

 „De altfel, poetul prezintă simptome tipice de manie, boală a psihicului caracterizată printr-o deosebită activare, de ordin afectiv, a tuturor facultăţilor, pe lângă sensibilitate, şi a celei intelectuale şi volitive”,

precizează acesta.

Totodată, specialiştii moderni spun că, studiind toate rapoartele, şi-au dat sema că doctorii secolului al XIX-lea l-au tratat greşit pe Eminescu pentru sifilis şi i-au administrat mercur, substanţă otrăvitoare care a dus la moartea poetului.

 „La simptomele psihozei maniaco-depresive s-au adăugat cele provocate de administrarea intempestivă a clorurii de mercur de către Dr. Fr. Iszak, deşi, în acea perioadă, substanţa fusese scoasă de mult timp din Europa, din cauza efectelor ei toxice.

Între lunile februarie-iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”,

spune profesorul Irinel Popescu, în lucrarea lui Nicolae Constantinescu „Bolile lui Eminescu, adevăr şi mistificare“.

Neuropatologul Ovidiu Vuia susţine acelaşi lucru, subliniind că Eminescu a fost victima unui uriaş caz de malpraxis, fiind otrăvit cu un tratament greşit.

Ipoteza asasinatului Tot mai mulţi specialişti au început să vorbească despre asasinarea lui Eminescu.

Din punctul acestora de vedere, Eminescu a fost înlăturat voit din societate, otrăvit voit cu mercur şi lăsat să moară în mizerie.

Prima etapă era ar fi fost însă umilirea poetului, după cum o arată criticul Theodor Codreanu.

Adică adversarii săi doreau să arate public că marele poet nu era în toate minţile şi nu putea fi luat în serios.

După cum arată specialiştii, totul i s-ar fi tras poetului de la gazetărie.

Era un ziarist talentat care şi-a început cariera la „Curierul de Iaşi” în 1776 şi a ajuns pe culmile carierei jurnalistice la „Timpul”, oficiosul Partidului Conservator de la Bucureşti.

Ajunge la acest ziar în 1877, dar apoi devine redactor şef al ziarului şi conduce secţia de politică.

Ca ziarist, Eminescu a fost imparţial şi agresiv cu toţi cei care, din punctul său de vedere, practicau o politică anti-naţională.

Duşmanii săi de moarte au fost liberalii, adică majoritatea Guvernului din acea perioadă.

Articolele sale era tranşante şi nu de puţine ori erau gata să răstoarne Guvernul.

Tocmai pentru a fi redus la tăcere, poetul ar fi fost surprimat.

Urmărit de spioni Poetul era în permanenţă urmărit de spioni. Şi asta fiindcă Eminescu conclucra cu „Asociaţia Carpaţii”, care milita pentru eliberarea Transilvaniei.

Eminescu, personal, critica Guvernul, dar şi pe rege pentru apropierea de Germania şi de Austro-Ungaria.

Nu de puţine ori, prin articolele sale, Eminescu instiga la revoltă şi chiar aproape a cerut abdicarea regelui, pe care îl considera prea mic pentru interese naţionale atât de mari ca ale României.

Totodată, exista posibilitatea ca Eminescu să ajungă parlamentar, ceea ce contravenea intereselor regelui şi ale aliaţiilor pe care şi-i dorea:

Austria şi Germania.

Pe urmele poetului au fost puşi spionii. Erau austrieci, români şi ruşi, fiindcă poetul milita şi pentru unirea Basarabiei cu România.

„Simultan, Eminescu era supravegheat de serviciile secrete austro-ungare. În 1987, M. N. Rusu atrăgea atenţia că Eminescu era urmărit pas cu pas de serviciile secrete vieneze.

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lachman în acest sens“,

scria Theodor Cordreanu în lucrarea sa  „Eminescu-drama sacrificării”.

Un raport al al ambasadorului austriac în ceea ce-l priveşte pe Eminescu este sugestiv.

„Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui;

să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile lor natale pentru a orienta opinia publică în direcţia «Daciei Mari»”,

se arată în raportul baronului von Mayr.

În aceeaşi perioadă, Eminescu a fost ameninţat, se pare, cu moartea.

Umbla mereu cu un revolver la el.

Cu toate acestea, nu se oprea.

Critica filogermanii, chiar şi pe conservatorii la al căror ziar scria, pe liberali şi pe rege.

„În faţa prigoanei la care era tot mai supusă Societatea Carpaţii, Eminescu a croit proiecte cu adevărat «subversive», mergând până la o eventuală răsturnare a lui Carol I”, scrie Theodor Codreanu.

În aceste condiţii, Eminescu însuşi, spun specialiştii, ştia că va fi sacrificat.

  „Eminescu ştia, în 1884, că este sacrificatul şi blestemul nu-l aruncă asupra nimănui, doar asupra lui însuşi.

I-o împărtăşeşte cu francheţe lui Petre Th. Missir”, adaugă Codreanu.

„Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!“ Activând în „Societatea Carpaţii”, scriind articole subversive, care puneau în pericol chiar ideea de monarhie, dar mai ales atacurile împotriva conservatorilor;

care începeu să facă alianţe cu liberalii, au dus la condamnarea definitivă a lui Eminescu.

Specialiştii identifică momentul decisiv: data de 28 iunie 1883, când Eminescu este declarat nebun, boală făcută publică în presă şi scos din viaţa publică.

A fost internat la sanatoriul doctorului Şuţu. Susţinătorii ideii de asasinat se bazează pe expresia lui P.P Carp, care era susţinătorul alianţei cu Austria şi Germani, şi evident era deranjat de activitatea gazetărească a lui Eminescu.

De altfel, este cel care, se pare, a dat şi ordinul într-o scrisoare către Titu Maiorescu:

„Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”, i-a scris omul politic lui Maiorescu. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Eminescu a fost retrogradat din funcţia de redactor-şef, criticat şi mai apoi internat.

Internarea vine după o scrisoare a nevesei lui Ioan Slavici către Titu Maiorescu:

„Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău“,

îi scria aceasta lui Maiorescu, dar şi după un conflict dur cu Grigore Ventura la baia publică Mitrasewschi.

Poetul este provocat de Ventura, iar Eminscu aproape îl ia la bătaie. În cel mai scurt timp, Eminescu este declarat nebun şi internat.

Tot în planul de discreditare al ziaristului, spun specialiştii, au fost şi anunţurile din ziar care făceau publică boala poetului.

  „Aflăm cu sinceră părere de rău că dl Mihai Eminescu, redactor la ziarul «Timpul», tânăr plin de talent şi înzestrat, un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav“, se arăta în ziarul „Românul” la 1 iulie 1883.

Specialiştii spun că adevăratul motiv al internării al fi fost un articol incendiar despre rege şi care răspândea ideile sale naţionale de unitate, ce urma a fi publicat pe data de 29 iunie.

De altfel, poetul avea un plan secret pentru o nouă construcţie a Europei.

„În acest plan secret al său şi al Societăţii Carpaţii stă cheia destinului eminescian în ziua de 28 iunie 1883.

Este planul unui vizionar în construcţia Europei şi al viitorului românilor, ceva ce ar aduce cu Mitteleuropa modernă.(…)

Din cele arătate, rezultă limpede motivele «lichidării» lui Eminescu. El era urmărit nu numai de agentul F. Lachman, dar şi de Grigore Ventura, care juca dublu, ca rusofil şi ca informator, la rându-i, al serviciilor secrete vieneze.

Apoi, ostilitatea Casei Regale, nestinsă nici în clipa înmormântării, are o motivaţie de cea mai gravă speţă. Poetul se afla chiar în primejdie de lichidare fizică.

Aşa se explică posesia unui revolver în ultimul an de la Timpul”, arată Theodor Codreanu în lucrarea sa.

Cum s-a condamnat Eminescu la moarte După 1883, Eminescu a fost purtat prin numeroase sanatorii din ţară şi din străinătate.

Fără serviciu şi fără bani, poetul era întreţinut deliberat, spun specialiştii, departe de viaţa publică, unde reprezenta un pericol pentru interesele Guvernului.

Între timp, este otrăvit dintr-o eroare medicală, spun unii, intenţionat – zic alţii, cu mercur, fiind tratat greşit de sifilis.

Eminescu, atâta timp cât stătea departe de gazetărie, părea că este lăsat să supravieţuiască.

Drept dovadă stă şi îmbunătăţirea stării sale la Viena şi apoi la Botoşani în 1887.

Şi asta după ce refuză tratamentul cu mercur al doctorului Itsak de la Botoşani, care, deşi era un tratament interzis chiar şi de un comitet medical reunit la Iaşi, continuă să i-l administreze.

Din 1888, la sanatoriul doctorului Şuţu i se continuă acest tratament.

Deşi declarat nebun, cei care-l văd spun că, din contră, pare lucid.

Trimite chiar scrisori de la bolniţa de la Mănăstirea Neamţului, unde era scufundat în butoaie cu apă rece, bătut, se pare, cu frânghii ude şi lăsat să trăiască în mizerie alături de bolnavii psihic.

Culmea, acolo scrie şi poezia „De ce nu-mi vii“, ceea ce, spun susţinătorii ideii de asasinat, un alienat mintal nu putea să compună.

Poetul s-ar fi condamnat chiar în 1889, când, în stare bună, este angajat la ziarul „România liberă”.

De când a pus mâna pe condei, deşi a fost ameninţat şi aproape anihilat, Eminescu a atacat din nou.

De această dată, într-un articol din 13 ianuarie 1889, când îl desfiinţează pe un politician, bănuit de interese anti-naţionale, ministrul Justiţiei George Duna Vernescu.

Practic, cu acest articol, atât de bine făcut şi documentat, a reuşit să determine ruptura abia înfăptuită între conservatori şi liberali şi mai ales demisia ministrului Justiţiei.

„În urma articolului apărut ieri în «România liberă», în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi-dimineaţă.

Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi făcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea.

Uite popa, nu e popa“, se arăta în ziarul „Naţiunea”.

Eminescu este luat pe sus şi închis din nou în sanatoriu. La numai câteva luni, a murit din cauza unei sincope cardiace, pe 15 iunie în acelaşi an, pe patul de spital.

Sincopa cardiacă a fost produsă de mercurul administrat în mod repetat.

0 0

Autor:

Joker

Joker, o carte plina de mistere.
editor_incepator
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleppy
Sleppy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %
Next Post

10 RAZBOAIE care ar putea INCEPE peste cativa ani

Indiferent de cat suntem noi de iluminati sau cât de mult se schimbă tehnologia noastră, vom mai petrece timpul să ne ucidem unii pe alții. Ca atare, este inevitabil ca […]